“Palme d’or Cannes 2007 pour 4 mois, 3 semaines et 2 jours…”

De ce “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” este un “must see”? Doar pentru că a luat Palme D’Or la Cannes? NU! E mai mult decât atât. Pe lângă faptul că acest film este “Big Bang”-ul cinematografului românesc, el poate deveni oricând “dezideratul operei în cinematografie”. Adică transpune. Reuşeşte să creeze o poveste de sine stătătoare, mai mult decât credibilă care se bazează pe un joc actoricesc desăvârşit. Actorii se comportă pe întreg parcursul filmului ca şi cum ar fi filmaţi cu o cameră ascunsă.

În film apar ca într-o paradă taxatoarele, recepţionerele, băieţii buni la toate, miliţienii, bişniţarii, intelectualii parveniţi, dar rămaşi în definitiv aceeaşi căcănari, şi în fruntea tuturor: oribilul domn Bebe, medic, felcer sau orice o fi el. Tensiunea şi nervozitatea, stresul pe care până şi părinţii nostri aproape îl uitaseră în 18 ani revin în forţă. Şi toate sunt bine gradate – aproape magistral. Filmul e “strong”. Are şi câteva defecte, însa e plin de forţă, tensiune şi emoţie.

Pelicula vorbeşte despre adevărul frust şi teribil. Povestea e simplă şi fără înflorituri sau răsturnări neaşteptate de situaţie. Ni se serveşte o porţie de 24 de ore de realitate comunista. Dar filmul nu e despre comunism. Acesta e doar un decor, cadru al întâmplărilor dramatice. Filmul e despre oameni. Conţine şi cenuşiul acelei perioade însa nu face un proces comunismului. De altfel un astfel de proces nu ar fi de ajuns fiindca dacă acesta ar avea loc, ar trebui să plătească toţi aceia care s-au bălăcit în mizeria sistemului cu voluptate. Nu doar pasivitatea celor de atunci a făcut tot răul posibil şi durabil, ci şi abnegaţia mărunţilor căcănari care descoperiseră dulcele gust al facerii de rău, importanţa pe care ţi-o conferă posibilitatea refuzului. Însă filmul ne aduce în faţă oameni vii. Cu temerile, trăirile şi speranţele lor. Împletirea acestora cu o intrigă năucitoare dau naştere unui film cutremurator.

Acesta a tulburat o lume întreaga. A luat Palme D’Or la Cannes şi m-a făcut să plâng de bucurie în acea seară. Deşi nu îl văzusem eram foarte mândru pentru realizarea lui Cristian Mungiu, pentru colegii mei care joacă în film şi nu în ultimul rând pentru cinematograful românesc în general. Parcă mă identificam şi eu puţin. Cred că ne identificăm cu toţii. E mândria de a fi român. Şi de data asta nu-i implică pe Hagi, Nadia sau pe Ilie Năstase, ci pe domnul Mungiu şi opera al cărei dirijor a fost.

Acum, văzând filmul, sentimentul de mândrie e şi mai puternic. A fost unul dintre puţinele filme la care m-am dus cu mari aşteptări, iar acestea mi-au fost depăşite. La urma urmei nu contează atât de mult Cine a făcut filmul. Contează doar filmul prin sine însuşi şi prin ceea ce modifică în tine în momentul în care părăseşti sala de cinema. În cazul meu… am ieşit tulburat, căutându-l pe acest “domnu’ Bebe” pentru a-l lua la rost. Sau mai bine… pentru a-i aplica o lovitură în părţile sensibile.

Există destul de multe filme care aduc doar deservicii conceptului de “film românesc”. Spectatorii pleacă dezamăgiţi din sălile de cinema şi îşi jură că nu vor mai veni vreodată la un film autohton. “Mai bine mergem la ăla de la şi un sfert cu Dolph Lundgren, decât la ăsta românesc, că astea mă plictisesc”, aud stând la coada casei de bilete. Nu e cazul acestui film! “432″ e un reprezentant de marcă al Cinematografului Universal şi mă bucur cu atât mai mult că este un film românesc. Aşa că, vă rog… mergeţi la cinema să vedeţi filmul şi la final nu e exclus să spunem toţi precum Otilia: “Hai să nu mai vorbim niciodată despre asta.”

mai 2007

—————————————-

Mi-au plăcut.. (ordine aleatorie)

“The Pianist” Regia: Roman Polanski

“Barry Lindon” Regia: Stanley Kubrick

“In Bruges” Regia: Martin McDonagh

“Psycho” Regia: Alfred Hitchcock

“Lantana” regia: Ray Lawrence

“Bandits” Regia: Barry Levinson

“Vozvrashchenie” Regia: Andrei Zvyagintsev

“Funny Games” Regia: Michael Haneke

“American Beauty” Regia: Sam Mendes

“Zerkalo” Regia: Andrei Tarkovsky

“Rebecca” Regia: Alfred Hitchcock

“Otto e Mezzo” Regia: Federico Fellini

“Broken Flowers” Regia: Jim Jarmusch

“The Crying Game” Regia: Neil Jordan

“Le dernier metro” Regia: Francois Truffaut

“Cidade de Deus” Regia: Fernando Meirelles

“Dial M for Murder” Regia: Alfred Hitchcock

“L’Eclisse” Regia: Michelangelo Antonioni

“The Gold Rush” Regia: Charles Chaplin

“Dogville” Regia: Lars von Trier

“Fight Club” Regia: David Fincher

“ZwartBoek” Regia: Paul Verhoeven

“Drugstore Cowboy” Regia: Gus Van Sant

“Inglorious Basterds” Regia: Quentin Tarantino

“A woman under the influence” Regia: John Cassavetes