Nominalizat la Premiile UNITER pentru regia spectacolului “Pyramus & Thisbe 4 you” de la Teatrul Odeon, Alexandru Dabija a acceptat să ne vorbească, pe larg și cu umor, despre “job”-ul său.

Ați deschis larg ușile teatrului către “popor”.  I-ați făcut actori pe  mașiniștii din Teatrul Odeon. Ce nevoie mai e de artiști dacă sunt atât de buni amatorii?
Aici ar fi o întreagă discuție. Dar amatorii se potriveau mănușă pentru acele roluri pentru că despre asta este de fapt vorba în scena scrisă de Shakespeare. Ei sunt pur și simplu din “piesă”.

Și colegii lor, actorii profesioniști, ce părere au de “concurență”?
La repetiție nu puteam lucra pentru că actorii râdeau de se-ndoiau văzându-i pe mașiniști. Nu mai erau repetiții, erau gata spectacole.  Băieții noștri erau pur și simplu perfecți. Probabil că actorii îi invidiază puțin, în sinea lor.

S-a scris mult pe tema spectacolului dumneavoastră și s-au făcut tot soiul de interpretări. Cum ați primit cronicile?
Fiecare spectator are dreptul la propriul lui spectacol. Iar cronicarii ar trebui și ei să fie mai mult oameni și mai puțin “profesioniști”. Mimarea actului critic e mai deranjantă și mai nocivă decât o cronică asumat subiectivă. Prefer o cronică care ține de chef, de toană, e mai “curată”. Poate să mă și înjure. Nu mă deranjează.

Chiar nu vă supără o cronică defavorabilă?
Niciodată. Mă amuz de multe ori. Se întâmplă ca unii să fi văzut cu totul alt spectacol decât cel pe care l-am gândit eu, dar fiecare are, cum spuneam, dreptul la spectacolul lui. Am văzut că unii regizori se înfurie, iau atitudine. Cer drept la replică. Pe mine tot ping-pong-ul ăsta mă distrează nespus. Cronicarul, după mine, ar trebui să fie un “însoțitor” al spectacolului, nu un demolator.

Mulți artiști își consumă energia în lumea virtuală, pe site-uri, pe forumuri, pe bloguri. Dumneavoastră stați la taclale cu admiratorii pe net?
Nu. Asta mi se pare o formă superficială de înțelegere a lumii. Dar știi ce mai cred? Că defularea asta pe net seamănă cu ceea ce făcea un prieten de-ai mei, un actor bătrân- s-a prăpădit, săracul- care în tinerețe iubea atât de tare o fată încât înainte de a se întâlni cu ea se ducea la bordel, la Crucea de Piatră. Pentru ca la întâlnirea cu iubita nivelul lui sexual să fie cât mai redus, să nu impieteze dragostea lor curată. Alunecarea asta în superficial te pregătește probabil mult mai bine pentru momentele de profunzime. “Chat”-ul ușurel de pe net te antrenează pentru adevărata comunicare, cea de la om la om.

Unii își fac o viață din asta…
Da, dacă nu au alta. Ăsta e omul de tip nou, ușor, ușor ne transformăm într-o altă specie.

Sunt slabe noile generații de actori?
În primul rând le-a intrat vocabularul la apă. Au un bagaj de 100 de cuvinte pe care le rulează fără să se chinuie să mai învețe altele noi. În curând, relația actor-regizor se va limita la înjurături, la strigături și la onomatopee.

Pedagogia negativă se poate aplica tuturor actorilor?
Nici vorbă. Unii își iau câmpii. Nu toți copiii acceptă bătaia. Mai sunt și din cei care fug de-acasă.

Meseria asta e dificilă sau e doar așa, o joacă?
E foarte grea. Meseria actorilor e teribilă nu pentru că s-ar cocoșa de muncă, ci pentru că trebuie să o facă în fiecare zi. Gândul că azi, mâine, și tot restul vieții tale, de la ora 7 seara, trebuie să faci același lucru, dacă începe să te bântuie, riști să nu mai rămâi întreg la minte. În ceea ce ne privește pe noi, regizorii, cel mai greu a devenit faptul că din asta trebuie să trăim. Nu mai e o artă, ci o meserie, un job.

Ce e bun în teatrul românesc?
Din fericire, nu e atât de prost pe cât l-ar vrea unii. Citeam nu demult o cronică a cuiva care văzuse un spectacol măreț în Polonia și la final spunea “păcat că a trebuit să mă întorc la teatrul românesc”. Asta seamănă cu părerile de rău pe care le are românul la întoarcerea acasă, pe aeroportul Otopeni. Ce să zic? Dar la ce s-a întors? La teatrul din Bangladesh? Nu o spun din mândrie patriotică, dar chiar avem un teatru bun. Ok, sunt ani mai buni și ani mai slabi, spectacole mai bune și spectacole mai proaste, asta e. E normal. Dar sunt teatre care fac eforturi să iasă din “rând”, unde se pun în mod constant spectacole bune. La Cluj, la Timișoara, la Sibiu. E OK. Ce am vrea? Cred că transferul ăsta al nemulțumirii noastre veșnice vizavi de destinul nostru istoric când este aplicat ca politică culturală are efecte nocive: timorează creatorii și demobilizează artiștii. Și mai cred că toată nemulțumirea asta uriașă ar trebui canalizată și pe o analiză a cauzelor. Ochii ăștia care critică spectacolele ar trebui să se uite puțin și mai la izvoare, adică la școala de teatru.

Anul ăsta e unul bun, dacă o luăm așa, ca la vinuri?
Pe mine mă amuză foarte tare când văd copii de 20-30 de ani vorbind nostalgic despre spectacolele lui Esrig sau ale lui Ciulei pe care nici eu nu le-am apucat. Ne raportăm fals la o așa numită epocă de aur. În realitate, spectacolele bune de atunci au aceeași valoare cu reușitele de azi. “Nepotul lui Rameau” poate fi foarte bine comparat cu un bun spectacol al lui Afrim, al lui Șerban sau al lui Purcărete.

Și atunci de unde vine legenda?
Climatul de receptare era cu totul altul. Acele spectacole au născut la vremea lor mii de comentarii. Or, importanța care i se acordă unui fenomen poate depăși adesea conținutul lui. Legenda e uneori mai tare decât Făt Frumos.

Totuși ce s-a schimbat de la Esrig până azi?
S-au schimbat modele. Ce ne mai dădeam noi cu capul de pereți să-l citim pe Sartre! Azi cred că nicăieri în lume nu se mai montează piese le lui. Acum e la modă să transformi filmele în spectacol. Ni se povestesc filmele la teatru. Eu aștept clipa în care să se facă cinema după un spectacol. Și s-a mai schimbat ceva: Din păcate, noi, artiștii, ne-am cam îndepărtat de oameni. Oamenii chiar au probleme, dincolo de metafizică și de crizele de identitate culturală, sexuală și așa mai departe. Dacă înainte vreme era tabu-ul cu Ceaușescu, acum îl avem pe cel cu banii. În comunism nu puteai întreba pe nimeni ce părere are despre Tovarășul, acum nu mai poți întreba un om cât câștigă. Așa că nu suntem așa de liberi pe cât credem.

De ce nu-l mai crede artistul pe omul sărac?
Pentru că mulți artiști au acum bani.

V-ați îmburghezit?
Unii dintre noi da.

Și ce e rău în asta?
E rău pentru că un artist nu poate crea cu adevărat decât pe burta goală. Îmbuibarea nu-i priește.  Din fericire, mai sunt în teatru nenumărați artiști săraci lipiți.

Dvs sunteți și un spectator fidel. Nu același lucru se poate spune despre alți colegi de-ai dumneavoastră.
Așa e, din păcate. Sunt actori care nu merg să vadă spectacole, regizori care nu văd montările colegilor. Și unde mai punem că se scriu și cronici pe nevăzute, ba se mai dau și premii unor spectacole văzute pe casete video, sau despre care membrii juuriului află din povestiri.

Chiar așa?
Chiar așa. La experiența și la box office-ul meu vă pot asta spune liniștit: sunt jurii care nu văd  spectacolele pe care apoi le premiază.

Interviu realizat de Gabriela Lupu.

Filed under: Opinions, Theatre