Am întâlnit la New York, la începutul anilor ‘90, un oltean, învățător de profesie, de pe undeva din zona Craiovei. Era venit de un an, cu viză turistică și lucra la negru în construcții. Făcea cam 10 dolari pe oră, fără bani vărsați la taxe, ceea ce însemna, atunci, aproape salariul unui tânăr doctor emigrant, cu toate examenele și testele luate. Lucra minimum 10 ore pe zi, dormea cu alți români claie peste grămadă într-o cameră pentru a împărți chiria. Mânca de 20 de dolari pe lună, doar paste cu pâine și ceva roșii. Făcea toate astea pentru a strânge rapid 50.000 de dolari, bani cu care visa să se întoarcă în Oltenia lui, să cumpere un autobuz și să se apuce de o afacere pe cont propriu.

Ceva în genul unei curse private preorășenești. Visul omului, care avea un preț clar și includea sacrificii asumate pentru o perioadă planificată, plus-minus un an-doi, avea, teoretic, șanse să devină realitate.

Nu am mai auzit nimic de el până de curând. Eram tentat să îmi închipui cum transportă fericit pasagerii pe drumurile prăfoase dintre comunele Olteniei, cum face ordine prin autobuz, grijuliu să nu-i strice scaunele țăranii urcați cu saci, cu găini, purcei și cu aragazuri cumpărate de la oraș. Ba mai mult, aș fi făcut pariu că autobuzul are aer condiționat. Am aflat însă că visul lui s-a transformat într-un adevărat perpetuum mobile. S-a îmbolnăvit muncind non-stop și, neavând acte, nu avea nici asigurare, așa că și-a plătit spitalizarea, tratamentul, doctorii, toate acareturile. Cam 25.000 de dolari. Suma nu este exagerată. Boala a fost și este un lux. Cash flow-ul de sub pernă i-a permis însă olteanului să se pună pe picioare și să tragă tare pentru a recupera pierderea. Între timp dolarul a început să tușească și el, s-a mai depreciat puțin, câțiva cenți acolo în fiecare an. Bref, adăugați banii trimiși regulat acasă, unde băiatul s-a făcut mare și a vrut să aibă și el o mașină crăcănată, aspirator de gagici. Nevasta a vrut și ea o casă cu etaj, fratele mai mare a cerut și el niște mii de dolari, împrumut pe termen nelimitat, pentru a-și cumpăra tractor second hand. Cu cât muncea mai mult, cu atâta teancul de bani scădea. Dimineața mergea pe șantier, seara făcea taximetrie, până boala a recidivat. Alți bani, altă distracție. Și astăzi olteanul muncește prin Manhattan la un zgârie-nori.

Chiar dacă are acte americane în regulă, încă mai visează la autobuz, la praful Olteniei, la mirosul de gâscă transpirată în sacul de rafie. Are în bancă, slavă Domnului, 50.000 de dolari, adică echivalentul a 30.000 prin 1993, când începuse să-și care visul cu el, în fiecare dimineață, prin metrou, până la Chambers Street. Conform calculelor lui, având în vedere și transformările din satele Olteniei, acum ar avea nevoie de un capital de plecare de 100.000 de dolari, pentru a putea demara afacerea unei firme de transport de persoane, cu mai multe autobuze. Cum e criză economică, asta înseamnă încă zece ani.

Cel puțin din punctul meu de vedere, toată această poveste se reduce la preț. Pentru că fiecare dintre noi are un preț. Un preț care include și visul. De pildă, am în colțul străzii un băiețaș care toată viața lui a visat să se plimbe la volanul unei limuzine. În doar trei ani a reușit. A vândut droguri, a dus gagici în Germania, a țepuit cardurile unor englezi, ce mai contează? A reușit. Prețul a fost o limuzină nouă. Un preț prea mare, zic eu, totuși, pentru 10 ani de pârnaie. La polul opus se află povestea pe care am auzit-o de la un alt român care își câștiga existența conducând, pe la sfârșitul secolului trecut un town car stretch prin Manhattan. Seara lua de la firmă un CEO de super-companie multinațională și îl ducea acasă, dimineața îl lua de acasă și îl ducea înapoi la serviciu. În mașină americanul se relaxa și își permitea singura conversație sinceră din zi. Probabil un fel de supapă de siguranță. Astfel, între Manhattan și Long Island șoferul a putut afla că omul era pe Xanax, că își vedea soția și copiii cel mult o jumătate de oră pe zi și că nici nu știa exact cum arăta vila lui de trei milioane și jumătate de dolari.

După un an de navetă zilnică, șoferul a aflat că nu mai trebuie să se ducă să îl ia pe CEO de acasă. Americanul fusese filmat de detectivii angajați de soție frecventând unul dintre stabilimentele de pe 42th Street, acolo unde intra în cabină pentru a se masturba în fața unei anume stripteuze, o portoricană languroasă de dincolo de geamul securizat. A urmat divorțul, partajul și tot ce decurge de aici, având în vedere că la proces au aflat și copiii de apucăturile tatălui. Dintr-un CEO cu tot viitorul în față, omul nostru a devenit rapid un CEO ratat. S-a apucat să tragă pe nas, să bea, totul în conexiune cu Xanax. A rămas fără slujbă, fără nevastă, fără casă și fără copii într-un moment al carierei în care avea un venit anual cu foarte multe zerouri. Acum este pacientul unui sanatoriu de dilimandroși din New Jersey.

Iată doar câteva dintre motivele pentru care mie îmi place să cred că nu am făcut bani mulți la viața mea. Este prea periculos. Visul însă, în afara faptului că îmi mai prăjește câțiva neuroni când devine prea intens, nu are riscul falimentului. Visez mult, în cifre vorbind. Cu o sută de mii de euro aș putea avea toate bunăciunile din Bamboo, așa la mișto, să le umilesc. Cu un milion aș intra în culcușul divelor TV cu maximă audiență. Cu o sută de milioane aș face un trust de presă capabil să câștige prezidențialele în Bulgaria, Ungaria, Cehia și Serbia, cu condiția să nu aibă și aștia un Geoană al lor. Cu trei miliarde aș putea să-mi fac, de pildă, o armată de terminatori, i-aș înarma până în dinți și aș călca în picioare toți corupții din România, să fie bine pentru toată lumea. Când însă ai bani cu adevărat, nu ai timp și pentru nimicuri de genul ăsta. Bunăoară, eu, dacă aș avea toți banii din lume, i-aș da să mai pot simți gustul primului sărut. Acel sărut timid, pierdut în bezna aleilor din Cișmigiu, într-o seară de toamnă, acum mulți, foarte mulți ani.

(Text extras din Ghidul Visez pentru mine , A.C. 2010) Thx Cristi. Link.

Filed under: Opinions